mâine… Trădarea lui Iuda

„Iuda s-a crezut şi s-a voit co-redemptor: aceasta a fost uriaşa, nenorocita, tragica lui greşeală. A raţionat prea subtil şi prea sofisticat şi s-a trufit peste orice închipuire.

Ce putea face?

Ce trebuia să facă?

Să judece nespus mai simplu şi mai uman, aş spune mai ţărăneşte şi mai bătrâneşte.

S-ar fi cuvenit să-şi spună mereu, oricând era vizitat de ispita  demonică a asumării rolului de co-redemptor: treci îndărătul meu, satano, eu nu-s decât un biet om păcătos.

Nu mă amăgi pe mine cu sarcini care ţin de cei de sus. N-are cine să aducă la îndeplinire iconomia divină? N-aş crede că Dumnezeu nu poate găsi şi alte mijloace. Oricum, nu ştiu. Nu mă amestec. Nu-i treaba mea de om. E treaba lui Dumnezeu. Facă dar ce ştie şi cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu, eu una ştiu şi bună: prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând şi nu mi-l trădez.

Dacă Iuda ar fi judecat astfel – simplu, ţărăneşte, bătrâneşte, modest – el n-ar fi ajuns să cadă în groaznicul său păcat. Că păcat a fost, a recunoscut-o singur de vreme ce l-au chinuit remuşcările, că a restituit banii şi că în cele din urmă s-a sinucis.

Cei care încearcă să-l apere pe Iuda săvârşesc o greşeală asemănătoare cu păcatul său: judecă prea subtil şi prea sofisticat.

Aici totul se datoreşte complicaţiei, trufiei, părăsirii terenului sigur al bunului simţ niţel rudimentar. Dar în situaţii-limită, în situaţii delicate şi dubioase singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul simţ, suprema soluţie e simplitatea cea mai brută. Ea ne este scăpare, ea ne este liman, ea ne este stâncă, temelie, cetate: feste Burg.

Ce trebuia să facă Iuda?

Să nu se preocupe de lucruri care-L priveau pe Dumnezeu şi ţineau de nesfârşita Sa înţelepciune. Nu-L vindea Iuda pe Hristos? S-ar fi găsit altă soluţie pentru realizarea jertfei; că doar nu depindea Dumnezeu exclusiv de Iuda bar Simon din Keriot şi s-ar mai fi găsit o cale şi fără el.

Datoria Iui Iuda era să judece simplist, cu o totală lipsă de imaginaţie şi de largi perspective: cât mai îndărătnic, cât mai îngrădit, mai dobitoceşte, mai umil: eu nu-s Dumnezeu şi nici co-redemptor, eu îs un biet om: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând. Atâta ştiu (lucru ştiut de toată lumea, din moşi-strămoşi). Altceva nimic. De aici nu ies. Raţionamentul meu e limitat şi îngust? O fi. Dar de el nu mă depărtez. Am zis. Faceţi ce ştiţi, lăsaţi-mă-n pace. Nu mie îmi revine sarcina mântuirii lumii, eu am atribuţii nespus mai smerite, doar pe acelea le împlinesc.

Se poate, prin urmare, ca motivele care l-au determinat pe Iuda să fi fost mult mai subtile şi mai complicate decât cel indicat de Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia sa. Dar, ca şi în cazul unui Brutus, ori unui Raskolnikov, motivarea crimei este cu desăvâşire acoperită de oroarea termenului lingvistic care mereu îşi impune el denumirea, iar nu argumentele şi justificarea filosofico-cerebrală a eului care o comite.

Oricât de nietzscheană şi de înălţătoare va fi fost dezbaterea lăuntrică a intelectualului Raskolnikov şi, în fond, de spiritual „dezinteresată” îndelung
raţionată sa crimă, până la urmă tot drept dublă crimă sordidă va fi cunoscută şi tot de organele trivialei poliţii şi funcţionăreştii procuraturi va fi anchetată. Din oricât de sublime şi de patriotice motive şi-a împlântat Brutus pumnalul în trupul dictatorului pe viaţă cu veleităţi de rege, tot sângele părintelui său adoptiv a fost împroşcat şi istoria existenţială – inevitabila realitate – tot numai cuvintele: „Şi tu, fiule” le-a reţinut.

Se poate ca pe Iuda să nu-l fi îmboldit simpla cupiditate, dar posteritatea reţinând numai fapta brută şi dându-i numele ei generic (iară a se preocupa de voinţa de participare la un plan de redempţiune ce ar fi rămas în gol dacă nu intervenea el) drept vânzător îl va califica şi va face pe veci din numele lui sinonimul trădării.

Spiritul, înainte de a se angaja în fenomenalitate, se cade să se înarmeze cu multă smerenie şi să ştie că va avea de a face:

a)  atât cu imprevizibila şi uluitoarea complicaţie a vieţii cât şi cu

b)  vechile, nemiloasele, cinicele nume date lucrărilor şi faptelor şi care au puterea şi darul de a pune pângăritor şi rece la punct cele mai sofisticate raţionamente şi mai bune intenţii.

Crimă, adulter, trădare sunt numele date cu cinism şi egalitară indiferenţă de lumea fenomenală unor acţiuni înapoia cărora stau complicate şi câteodată nespus de pure consideraţii.

Ce-i pasă realităţii? Ea nu-ţi cercetează inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile dicţionare mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice spre a scoate dintr-însele denumirile cele mai împuţite şi mai „ordinare”, mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi.

Lucrurile acestea le-ar fi înţeles uşor orice organ de anchetă care, supunându-l pe Iuda unui interogatoriu, repede ar fi terminat cu el.

— Ai fost la popi, mă?

— Da, dar să vedeţi că…

—  Mă, ai luat bani de la ei, recunoşti?

—  Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să-i iau.

—  Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!

—  I-am luat.

—  Şi le-ai arătat locul unde urma să vină husănul?

— Eu am vrut cu totul altceva…

— Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?

— Da.

— Aşa. Şi pe acela l-ai sărutat?

—  Mi-era prieten.

—  Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat ori ca indicator?

— Eu am vrut să-l ajut să…

— Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l predai oamenilor popimii, aşa-i?

— Eu…

— Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?

—  Dar banii i-am dat înapoi şi m-am sinucis.

—  Păi tocmai asta dovedeşte că te recunoşti vinovat şi că te ştii agent informator.

Există inclusă în cuvinte o putoare a uzurii şi sălăşluieşte în fapte o concreteţe irezistibilă căreia subtilitatea arguţiilor şi complicata gingaşă sofistică a motivării nu le pot face faţă.” – Din “Daruind vei dobandi” – Pr. Nicolae Steinhardt 

Sursa și întreg articolul la:

https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2016/04/29/tragedia-lui-iuda/

….

Pix, coală A4

….