Nichita Stănescu – Sunet înalt

Jurnal de pandemie

„Sunet înalt, niciodată urechii mele cercel,
aur topit, niciodată pentru mine inel,
sânge risipit, niciodată bătându-mi pieptul gol,
tâmplele, gândul,
cal alergând dincolo de privire
dau coastele să fie coviltire
zlătarilor, câinilor, felinarelor,
dau vina să fie la roata carelor
şină roşie, şină verde,
tu sânge spre inimă care se pierde
tu aur moale lăsat la apus
de gându-mi totdeauna pe o zecime nespus.”
….. poezie transcrisă după recitarea lui Nichita


Sursa poeziei:

https://martinmaia.blogspot.com/2013/06/nichita-stanescu-cantec-sunet-inalt.html?fbclid=IwAR3lUnJUEtvdpEppVylFs7tT963Xp-B-KIvDNwmzNQBTWFfOCDikmH7IfD0

….

Desen în pix, coală A4

azi… de ziua mea – Casa cu chilii (55)

Jurnal de pandemie

albastru de... mai departe

Autoportret (pix, coală A4)

autoportret

Sunt deja mai mult de cincizeci de ani de amintiri, dar – paradoxal – ele nu se mai derulează în timp. Sunt prezente toate, în bloc, în acest prezent continuu care este lumina iubirii.  Da, iubim cu ardoare locul în care ne-am născut. Mereu a fost așa. Și așa va fi până la sfârșitul lumii. Va exista acest val imens de iubire care înconjoară pământul, mai puternic decât sentimentul de ură al celor care îl distrug sistematic. Vor exista mereu îngeri păzitori ai locurilor în care ne-am născut. Nu trebuie decât să-i rugăm să ne ajute să parcurgem distanțele care ne separă de locul acela. Și să ne dorim cu adevărat să ajungem cât mai repede înapoi.

Vezi articolul original