… plimbări, plimbări

Jurnal de pandemie

Din când în când, din pasiune pentru plimbările prin parcuri sau pe străzi, mă angajez însoțitor pentru persoanele dependente de telefoanele mobile… Mențiunea „braț la braț” nu mă deranjează, căci persoana pe care o însoțesc nici nu mă bagă în seamă, atât e de absorbită de ecranul telefonului mobil, iar brațul care se agață de al meu este inert și indiferent…Mă întreb însă, de fiecare dată, dacă cel pe care îl însoțesc este un alt caz irecuperabil? Dacă n-aș putea, cu un cuvânt de-al meu, să-i smulg măcar o tresărire de curiozitate? O amintire cât de vagă? Și-atunci vorbesc până îmi pierd și vocea și suflul…Până acum, fără niciun rezultat. Capcana e perfectă.O gaură neagră, absorbitoare de suflete…

….

Pix, coală A4

… verde

Jurnal de pandemie

… nu, octombrie nu e arămiu! E verde!

N-am înțeles niciodată graba oamenilor de a părăsi verdele atât de repede… E plin deja internetul de fotografii cu peisaje orbitor de strălucitoare, incendiind vederea, mințind, până la urmă, în numele unei frumuseți spectaculoase, ce-i va aparține lui noiembrie! Priviți prin ferestrele sufletelor voastre! Octombrie nu e arămiu, e verde!

Starețul Tadei de la Vitovnița

Jurnal de pandemie

azi… Starețul Tadei de la Vitovnița
„Tomislav Ștrbulovici (Știrbu) – Tadei, în monahism – s-a născut prematur, într-un târg, la șapte luni, pe 19 octombrie 1914, de praznicul Sfântului Apostol Toma, după care a primitși numele de botez; părinții săi erau țărani români din Vitovnița, sat aflat lângă Petrovaț, pe Mlava. A fost de îndată botezat, căci se temeau că nu va trăi: abia de dădea semne de viață, iar ochii i-a deschis de-abia după Sfântul Botez. Încă de la naștere a fost foarte plăpând trupește și cu o sănătate firavă, încât mai târziu, monah fiind, glumea adesea pe seama sa, spunând cu smerenie: „Din mine nici că se putea alege ceva mai bun, dacă m-am născut la târg!”

Copilăria, pentru micul Tomislav – în anii războiului și după război – a fost tristă în săraca familie de țărani. A rămas de timpuriu fără mamă, iar acasă, în locul glasului celui blând și iubitor al mamei, se auzea cuvântul celei dintâi, și apoi al celei de-a doua mame vitrege. Astfel, firavul Tomislav, suflet peste măsură de simțitor, care se împotrivea răutăților din jur și viețuia într-o lume a gândurilor sale, a cunoscut multă amărăciune. De aceea – după cum el însuși mărturisește – „plecam de acasă doar cu o bucată de pâine în buzunar”.

Nici prin statură, nici prin sănătate și nici prin caracter nu se asemuia celorlalți copii din sat. Aceasta a fost crucea sa: se deosebea până și în privința mâncării – de când se știa nu putuse mânca hrană gătită cu untdelemn, nici ouă, nici lapte, iar carne nu putea nici măcar gusta. Îl certau, încercau să-l hrănească cu sila, dar trupul său nu primea niciun fel de hrană de origine animală. Până la 16 ani – după cum el însuși spune – a mâncat „mai mult pâine, ceapă și castraveți”. Din dragostea lui Dumnezeu s-a născut în această lume – un loc străin lui –, pentru a posti și a viețui întru feciorie încă din pruncie: ca prunc postitor s-a născut și ca feciorelnic Stareț postitor s-a mutat în Împărăția Cerurilor.

Adesea era batjocorit și luat în zeflemea, socotit neputincios pentru muncă și, îndeobște, fără vreun folos în viață – copilăria lui s-a asemuit nespus de mult cu trista copilărie a Cuviosului Amvrosie de la Optina. I se spunea cu dispreț: „Nu ești bun de nimic! Uită-te la Miladin – un copil de vârsta lui – cum își ajută tatăl, iar tu mănânci pâine degeaba!” Aceste cuvinte îl dureau atât de mult pe micul Tomislav, încât alerga pe câmp, sub un copac, și acolo, în rouă, cel mai însingurat din lume, se ruga Domnului să-i dăruiască mângâiere – „să facă Domnul în așa fel încât să fie și el vreodată de folos cu ceva.”

Îl chinuia necontenit teama că „cei mari vor fi nemulțumiți de mine și, din pricina acestui gând, nu am putut avea niciodată tihnă” – această temere îl va însoți și mai târziu, în cei dintâi ani de monahism. Era stăpânit, fără îndoială, și de mâhnirea că tatăl său – de altfel, un om bun și liniștit – nu-l ocrotise și nu se purtase cu el așa cum așteptase sufletul său de copil însetat după dragostea cea părintească: „Eram supărat că s-a recăsătorit după moartea mamei și a avut doi copii cu cea de-a a doua soție, dar mai cu seamă pentru că s-a căsătorit și a treia oară, căci îi murise cea de-a doua soție. El, amărât, s-a căsătorit ca să aibă o femeie în casă care să se îngrijească de copii. Mulți ani n-am putut spori duhovnicește din pricina acestui război al gândurilor cu tatăl meu.”

Dumnezeu a început să-i descopere încă din copilărie taina gândului, a adunării gândurilor și a luptei împotriva împrăștierii gândurilor – adică a minții –, taină pe care o va înțelege abia după multe zeci de ani de viață întru nevoințe: „Încă din vremea copilăriei cugetam la toate, luam aminte la gânduri, iar acum văd că am îmbătrânit și n-am ajuns încă la acea treaptă la care ajunsesem pe când eram copil – căci Domnul Însuși îi luminează pe copii. Încă înainte de a merge la școală, în vreme ce alți copii se jucau, eu băgam de seamă cum îmi rătăcesc gândurile. «Asta nu e bine – îmi spuneam eu –, trebuie să fiu aici, prezent cu gândul, ațintindu-mi luarea-aminte numai la ceea ce fac.» Dar în zadar: gândurile mereu îmi fugeau.”

În anii aceștia, în inima sa cutremurată de copil se naște un simțământ ceresc – că nu e din lumea aceasta – și o dorință tainică de a se izbăvi din acea lume a mâhnirilor și a tristeților, de a se afierosi întru totul lui Dumnezeu, de a căuta bucurie și mângâiere numai la El, Domnul cel Blând, Singurul Care-i mângâie pe cei ai Săi care pătimesc. Dumnezeul cel Viu i-a șoptit dulce sufletului care în lumea aceasta nu avea unde să-și plece capul: „Când am văzut că nici părinții, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi dăruiesc altceva decât răni, ocări și durere, am hotărât singur ca de atunci să nu mai trăiesc pentru lumea aceasta, ci să-I închin Domnului acele puține zile care îmi mai rămăseseră până la moarte. Am văzut că în lume nu am pe nimeni cu adevărat al meu, fără numai pe Domnul.”

Pe de altă parte, Dumnezeu i-a luminat mintea de copil pentru a pricepe că toată această viață pământească este numai slujire, și că altă viață nu este, decât numai slujirea în îndelunga-răbdare a necazurilor și a amărăciunilor: „Din copilărie am văzut că există slujire – părinții slujesc copiilor, copiii slujesc părinților –, și atunci mi-a venit gândul: dacă fiecare slujește cuiva, eu lui Dumnezeu vreau să-I slujesc, căci El este mai presus de toți. Iată, așa ne cheamă Domnul încă din pruncie…”

Sursă text: Ion Gurgu

….

Portret în pix, coală A4

mâine… Învierea fiului văduvei din Nain

Jurnal de pandemie

albastru de... mai departe (2)

Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.”(Luca7, 11)

Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.”(Luca 7, 12)

Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!(Luca7, 13)

Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis:«Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.»”​(Luca7, 14)

Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea.”(Luca7, 16-17)

….

Desen în pix, coală A4

Vezi articolul original