Paștele nu poate fi fericit. Învierea – da!

„Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”? Ați apucat să trimiteți această urare celor dragi și așteptați să o primiți în schimb? Dacă veți căuta să cumpărați o felicitare cu această urare, să alegeți una cu iepuraș – Iepurașul este responsabil la departamentul cadouri. Un iepuraș fericit este tot ce ne dorim.

Marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos. Oamenii nu-și mai spun ”Hristos a înviat”, ci își doresc ”un Paște fericit”. Pentru a înțelege sensul acestei mutații trebuie să cunoaștem mai întîi sensul cuvîntului ”paște”. Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm  în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…” – Pr. Savatie Baștovoi

Foto: Pr. Savatie Baștovoi – Oricova

Sursa:
http://rucodelie.ro/pastele-nu-poate-fi-fericit-invierea-da/

Răstignirea Domnului

„RĂSTIGNIREA nu e o farsă și înșelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputință, orice înviere este un basm. Dacă monofiziții, dochetiștii ori fantaziaștii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aș fi trecut la creștinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentație. Să nu fie ! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărât să bea paharul până la fund și să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deșerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Șovăiala a fost totuși reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conștiință a învierii, natura omenească pare să fi covârșit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor, – căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul mi-e sete și nici atât de allzumenschlich-ul (atotomenescul, profund omenescul): Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și total încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atât de zdruncinați în credința lor, Luca și Cleopa n-ar fi umblat mohorâți, târându-și picioarele pe drumul către Emmaus, și-ar fi recunoscut deîndată învățătorul și n-ar fi rămas atât de mirați când au înțeles cine e. (Se simțiseră atât de stingheri, de păcăliți, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei). Nici Toma n-ar fi pus condiții atât de drastice (și, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost și el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putință.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea este definitivă și pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Și era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârșit, de soluționat, de afacere clasată, de bun simț biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, sulița, spinii – în tabloul lui Mathias Grunewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacție – să pară și catastrofă, derută, eșec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedește că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângăie cu fățărnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe ființe libere și mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute). Spre deosebire de Buddha și Lao-Țe, el nu dă aforisme și pilde, ci carne și sânge, chin și deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.” – Pr. Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”

….

Pix, coală A4

Vasile Voiculescu – Veșnică pomenire!

„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare.”

Întreg articolul la:

https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/vasile-voiculescu-poetul-coborat-din-icoana

Joia Mare

Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheațile-a zis El.

Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ și Se ruga, ca, de este cu putință, să treacă de la El ceasul acela. Și zicea: „Ava Părinte, toate sunt Ție cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu”(34-36).

Întreg articolul la:

… la Dumnezeu

„La Dumnezeu nu există nici prea tîrziu, nu există nici prea încet, nici prea rău. În ceasul al unsprezecelea ne primește și se bucură ca de întîiul venit. Nu ne întreabă nici dacă am mîncat gras, nici dacă am dormit. Rănile noastre vorbesc de la sine. Ne dă haină să nu se mai vadă. Ne spală fața cu lumină. Ne unge părul cu untdelemnul bucuriei. Ne pune pe scaun înalt. Se încinge și Însuși ne slujește. Bunul nostru Domn, Împăratul făpturii, merge să Se răstignească, pentru ca să fim împreună.” – Pr. Savatie Baștovoi 
Noapte cu pace!
Foto: Pr. Savatie Baștovoi
Fereastră – Biserica de la Oricova (de pe contul de Facebook, al sfinției-sale)