2018 – Slănic-Moldova, acasă…

… de unde n-aș mai pleca niciodată…
*
În spatele meu e poarta casei. Și vechiul urcuș, ca în prima mea amintire, ( https://gabimihaita.wordpress.com/2017/01/28/casa-cu-chilii-11-2/ ) refăcut de tata, piatră cu piatră.                                                                                                                                                                        Ca să ajungem din parc până aici, urcăm – și tot urcăm! – vreo șapte etaje (șapte, opt, nouă (!) dacă o luăm pieptiș, deși putem alege pantele mai line, pe la Vila „Rica” sau, și mai bine, prin spatele hotelului „Perla”).
Eiii, și de aici, de cum am intrat în curte, mai avem de urcat doar vreo patru etaje și gata, am ajuns!
Credeți că v-am spus toate acestea ca să mă plâng? Nici pomeneală! Urcăm și coborâm de patru-cinci ori pe zi și totuși nu obosim, nu facem febră musculară, nici nu ne sperie gândul de întoarcere la deal! Am spus „etaje”, dar etajele acestea, cu trepte de verdeață și piatră de râu, ne încântă de fiecare dată și ne încarcă zilnic cu porția ideală de energie! Și nu-i de mirare! Aerul de la Slănic-Moldova, spun medicii, reglează tiroida! Reglează bătăile inimii! Reglează sufletul! Aerul și urcușul, spun eu, fiindcă mai toate vilele din stațiune sunt construite pe locuri înalte!
Din spatele casei, prin pădure, se mai poate urca încă până în vârful Pufu, dar puțini se încumetă, fiindcă urșii, râșii, mistreții și alte animale sălbatice coboară până la noi nestingherite! Gard – care să despartă pădurea de casă – nu-i! Ar fi inutil, căci mistreții l-ar dărâma! Semn că pădurea nu poate fi îngrădită!
(Avem totuși câțiva metri de gard, în dreptul râpei, ca să nu cadă în ea musafirii!)
Până la gard vin vulpile, chiar în curte, ele sunt cele mai îndrăznețe, mănâncă din aceeași strachină cu pisicile, iar pisicile de aici sunt aproape la fel de mari ca râșii, și se îndeltnicesc cu vânătoarea șerpilor de casă! Neveninoși! Slavă Cerului, vipere nu avem! Râșii sunt, de departe, cei mai periculoși, căci pândesc dintre crengile copacilor și sar la gît! Urșii, dimpotrivă, deși caută și ei de mâncare, se mulțumesc cu zmeura de care-i plină pădurea și, din când în când, cu mămăliga pe care le-o oferim noi…                                                                                                                                                                                                               (Am moștenit cu toții, din generație în generație, instinctul de a cunoaște pădurea aceasta, cât se poate de simplu: dacă o cât de mică teamă ne împiedică să urcăm printre copaci, înseamnă că un animal sălbatic se află prin preajmă, de cele mai multe ori, urs sau râs. Dacă nu, e clar, nu-i niciun pericol! Așa se face că sunt zile în care pădurea parcă ne șoptește: „Stați pe loc, nu înaintați!” și altele în care ne îmbie cu brațele deschise!)
Mai toată noaptea, din toate părțile, latră câini, care mai mult urlă decât latră, deși lupii vin destul de rar pe-aici. Sunt, de fapt, corcituri de câine cu lup, ai căror pui sunt foarte căutați de vânători, pentru calitățile lor de super-câini de vânătoare!
N-aș vrea să mă înțelegeți greșit: lătratul câinilor, noaptea, e sunetul de fond cel mai liniștitor, și încă un semn că pădurea e păzită!
Ar mai fi cerbii, dar pe aceștia nu i-am văzut niciodată, i-am auzit doar boncănind, câteodată, toamna!
Atât despre animalele sălbatice…
Mai sunt puzderie de păsări, roiuri de libelule diafane și licurici strălucitori.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s