Duminica Ortodoxiei

Duminica Ortodoxiei - Copy - Copy

„După cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclaștilor care-i acu­zau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvi­ne doar lui Dumnezeu), ci de cinstire îndreptată nu către reprezentarea propriu-zisă, realizată cu ajutorul lemnului, formelor și culorilor, ci către „prototip”, către persoana reprezentată.”

Întreg articolul la:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/duminica-ortodoxiei-biruinta-icoanelor-jean-claude-larchet-ne-explica-ce-este-icoana-si-care-este-rolul-ei-iconarul-si-artistul/

….

Pix, coală A4

azi… Întâia și a doua aflare a capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul

Sfantul Ioan Botezatorul

„Cinstitului și slăvitului Botezător al Domnului i s-a tăiat capul după voia și prin uneltirea Irodiadei, femeia lui Irod. Dansând Salomeea, fiica sa, dinaintea lui Irod, o sfătui să ceară acestuia ca răsplată capul sfântului Prooroc al Domnului, ceea ce copila și făcu.”

Întreg articolul la:

https://sfintisiicoane.wordpress.com/2015/02/24/intaia-si-a-doua-aflare-a-capului-sfantului-prooroc-ioan-botezatorul-24-februarie/

….

Pix, coală A4

Schiță după icoana Maicii Domnului „Lidianca”

Maicuta Domnului de la Manastirea Neamt - Copy

 

„Icoana Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamț este una dintre cele mai vechi și frumoase icoane din țară, renumită ca făcătoare-de-minuni. Istoria acestei icoane ne-a fost însemnată în scris de către „starețul Neonil”, în anul 1839.”

Întreg articolul la:

https://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-maicii-domnului-la-manastirea-neamt-lidianca-119748.html

….

Pix, coală A4

azi… Pr. Petroniu Tănase

Șapte ani de la trecerea la Domnul – Veșnică pomenire!

parintele-petroniu-tanase-copy

„A fost un călugăr desăvârșit, de multe ori aveai impresia că nu este el Starețul… Avea o smerenie adâncă, uneori greu de înțeles pentru mine, care nu eram la aceeași adâncime a sme­reniei. El însuși făcea ascultare de cei cărora le încredințase sarcini mai importante ale Schitu­lui, trecând doar de puține ori peste hotărârile iconomului, ale eclesiarhului, ale duhovnicului și ale celor ce cunoșteau cum trebuie făcute mai bine anumite lucruri.”

Întreg articolul la:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-petroniu-tanase-1-an-de-la-intrarea-in-vesnicie-a-unui-calugar-desavarsit/

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2018/05/23/avva-petroniu-tanase-1916-2011-despre-invatatura-de-credinta-cea-adevarata-radio-romania-cultural-2005/

….

Pix, coală A4

Lacul

CAM08386

De ce se întâmpla acel fenomen în locul acela pustiu? Până la urmă am înțeles: tocmai pentru că erau foarte puține priviri iscoditoare, iar dacă se întâmpla să se afle cineva prin preajmă, așa cum mi s-a întâmplat mie, uluirea era atât de mare, încât trecea o vreme până te convingeai că s-a întâmplat cu adevărat, iar dacă totuși te încredințai că lucrurile s-au petrecut aievea, o vreme rămâneai mut de uimire și-ți venea greu să destăinui cuiva întâmplarea! Exista, cu siguranță, o legătură între pustietatea locului și stranietatea lui.

Totul s-a întâmplat în plină zi și mi s-a întipărit în memorie clar, fără umbre, fără urmă de îndoială. Pe o rază de câțiva zeci de metri, păsările, animalele, chiar și gâzele cele mai neînsemnate, lipseau. Dar asta am descoperit mai târziu. Așadar, pustietatea era rezultatul firesc al instinctelor viețuitoarelor, instinct care pe mine nu mă avertizase în niciun fel.

Iar locul era de frumusețe năucitoare. Mi-ar fi fost greu să nu mă apropii. De sus, de pe  colină, întinsă ca în palmă, o pajiște verde, cu iarba înaltă. În mijlocul ei, strălucind ca un diamant, apele unui lac fără nume. Nimeni nu-mi spusese de existența lui, iar pe hărți nu apărea deloc.

De ce nu mi-aș fi continuat drumul? Era o zi senină, fără urmă de nori, iar singurătatea nu mă speria deloc. Am coborât. Voiam doar să mă așez cât mai aproape de lac și să mă odihnesc în liniște. Ceea ce am și făcut.

Dintr-odată, însă, într-o tăcere  deplină, fără nicio tresărire a pământului, lacul s-a ridicat spre cer. Nu într-un stâlp de apă sau vârtej, ci păstrându-și forma din cavitatea pământului, ca piatra uriașă a unui inel, scoasă din montura ei. Plutea pe cer, neîntunecându-l, având efectul unei lupe uriașe, prin care soarele strălucea orbitor, luminând bazinul lacului, până în cele mai îndepărtate cotloane.

Hăul părea fără fund. Nici urmă de vegetație subacvatică, nici urmă de pești rămași în urmă. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap că priveliștea universului, deși infinită – atunci când îl iscodești, închipuindu-ți că privești cerul – nu e înspăimântătoare, pe când, prăpastia ivită în fața mea, în urma lacului plutitor, mă îngrozea.  Poate că nu era nici cu mult mai mică, ci doar așa îmi închipuiam eu de frică, poate că tăia pământul chiar până pe partea cealaltă, ca un ochean imens.

N-am fugit. Nici n-aș fi putut. Am privit doar. Minute în șir. Craterul uriaș și lacul plutind pe cer, opintindu-mă să nu alunec în gol…

La fel de neașteptat, într-o tăcere deplină, fără ca apele să înregistreze vreun freamăt, lacul a coborât la locul lui. Locul și-a recăpătat înfățișarea dintru început și, curios lucru, frica ce mă țintuise pe loc, paralizat, m-a părăsit imediat. Am răsuflat ușurat. Odată acoperită cu apă, văgăuna nu mai era un pericol. Era același loc încântător pe care îl văzusem de sus, de pe colină.

Am mai rămas o vreme lângă lac, în liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar gândurile aveau altă intensitate a liniștii, altfel decât înaintea întâmplării…       „Dumnezeu a acoperit cu ape mari toate abisurile pământului, tocmai ca abisurile să nu ne înspăimânte!” mi-am spus, urcând înapoi spre drumul de întoarcere.

Am aruncat o ultimă privire lacului. Strălucea în soare, netulburat…