Scrisoare către nimeni

Ar fi ușor, mult prea ușor, dacă aș scrie nimănui. Ar fi ca și cum aș scrie vântului. Întotdeauna mi-am închipuit că vântul e un nimeni camuflat, greu de înțeles. Dar nu, scrisorile acestea îmi sunt adresate. Mie, ca și cum aș fi mai mult decât nimeni, doar o adiere de seară, care în curând se va liniști, lăsând aerul nemișcat.

Îmi scriu mie, în primul rând fiindcă astfel nu voi plictisi pe nimeni, fiecăruia lăsându-i însă libertatea de a citi sau nu, fie din întâmplare, fie din curiozitate, doar implorându-l să fie atât de discret încât să nu-și deconspire prezența și să păstreze tăcere.

Primul lucru pe care vreau să mi-l spun în această scrisoare către mine, primul, dar și foarte neînțelesul, este că nu știu dacă iubesc cu adevărat sau doar mi se pare. Zâmbiți, știu, dar vă sunt recunoscătoare că păstrați totuși tăcerea.

Așadar,  pentru a-mi scrie cât mai clar și cât mai pe îndelete, nu trebuie decât să mă așez la pândă. Pândă de inimă. Să încerc să disting măcar o adiere de sentiment de iubire. Oricât de slabă. Oricât de repede s-ar stinge ea. Oricât de nemișcat ar rămâne aerul în urma ei…

….

Pix, coli A4