Iza (1)

„Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu; dacă sunt întrebat, nu mai știu.”                 – Sf. Augustin

1. Jurnalul Izei

„Mi-am dat seama de existența mea într-o zi în care m-am împrietenit cu un licurici.     M-am trezit deodată cu el pe deget și n-a fost chip să-l conving să mai plece. Nu mai vorbisem cu nimeni, de aceea, nici nu știam ca exist. Ziua aceea a echivalat pentru mine cu o zi de naștere. A fost in anul 3521, un an fără anotimpuri.”

2. Aceasta este o însemnare din jurnalul Izei care a trăit în viitor. Trebuie sa va explic: la un moment dat, în secolul nostru, al – XXl – lea, Dumnezeu a hotărât să întoarcă timpul și l-a făcut să curgă invers. Viitorul a devenit trecut și s-a transformat în material de cercetare pentru istorici, cărora schimbarea direcției timpului le-a creat disconfortul de a-i văduvi de toată știința lor. Omenirea se folosea încă de toate câștigurile civilizației, dar, neaducându-și aminte cum se ajunsese la ele, devenind amnezică.

Din viitor apăreau informații ciudate, cu precădere în biblioteci, printr-o magie la fel de ciudată, acolo de unde dispăruseră fără urma, tomuri întregi de filozofie și înțelepciune.

3. jurnalul Izei

„ – Cine ești? l-am întrebat.

– Sunt un licurici, mi-a răspuns el și am puteri miraculoase. De câte ori te vei afla în pericol, voi străluci ca aurul. În felul acesta vei ști că trebuie să te ferești. Mi-a fost ușor să te aleg dintre mile de fete care mi-au ieșit în cale, căci am început să strălucesc de cum te-am văzut. Nu erai într-un pericol prea mare, dar ai fi putut sa-ți continui existența fără sa știi de ea și ar fi fost păcat!

Nu știu dacă licuriciul mai vorbise până atunci cu cineva sau dacă știuse de existența lui până să-mi vorbească… Poate s-a născut tot în anul acela, fără anotimpuri… Stă de o vreme pe mâna mea și nu l-a observat nimeni, așa de bine seamănă cu o bijuterie!”

4. Ceea ce la început mi-a părut o figură de stil, era, de fapt, un fenomen natural care se întâmpla o dată la câțiva ani: anotimpurile lipseau sau se succedau alandala. Nu știu cum se comportau oamenii atunci, nu știu cum reușea natura să-și vadă de mersul ei… Poate aveau o tehnologie atât de înaintată încât suplineau acest capriciu al timpului…

5. Jurnalul Izei

„Știa pe dinafară istoria licuricilor:

– Cum ar fi fost, mă întrebă el, să stau pe mâna ta și sa nu-ți pot spune nimic? Știi, pe vremuri, oamenii nu vorbeau cu licuricii… Te-ai fi speriat și m-ai fi aruncat în iarbă!”

6. Cele câteva însemnări din jurnalul Izei îmi parvin de nicăieri, le găsesc în cutia mea poștală și sunt tipărite pe niște carduri confecționate dintr-un material necunoscut. Se prea poate ca Iza să fi trăit în viitorul ei trecut, cam în același loc unde trăiesc eu acum…

Ah, acest „acum”, punctul în care timpul și-a schimbat direcția!…

„7. Un lucru este cert: în viitor omenirea era mai buna.

Oamenii aveau un singur chip… mă rog, aceleași doua chipuri. Femeile semănau între ele ca doua picături de apă. Bărbații, la fel. Nu știu cum au ajuns la asemenea uniformizare, dar lucrul acesta simplifica mult relațiile dintre ei, deși, la prima vedere, ca să zic așa, părea să le facă imposibile; niciunei femei și niciunui bărbat nu i se părea ciudat să-și vadă chipul multiplicat în milioane de copii, mai tinere sau mai bătrâne. De altfel, nici nu îmbătrâneau prea tare, iar a doua tinerețe le era înfloritoare și lunga.

Diferența o făcea „amprenta sufletului”, pe care cu toții o sesizau din momentul în care aflau de existența lor și care îi făcea să se simtă unici. Această „amprentă” funcționa ca o undă – îi unea sau îi despărțea.

Societatea trăia echilibrat, fără spasme, dispăruseră marile războaie, situațiile conflictuale, dar ceea ce îi facea deosebiți era o realizare fenomenală: comunicarea între regnuri.

8. Se ajunsese la acest lucru incredibil: puteau să comunice cu animalele, cu plantele, cu pietrele. Exista o limbă universală pe care o înțelegeau cu toții, revoluționând tot ce știam noi despre om”.

N-am niciun fel de dubiu, Iza vorbea cu licuriciul, însemnările ei nu sunt încercări poetice, ci relatări ale întalnirilor ei.

Am aflat, mai apoi,  și despre prietenia ei cu un melc. Îl întâlnise pe o stradă foarte aglomerată, îi auzise glasul mititel și speriat și îl însoțise până în iarbă:

– Îți mulțumesc, m-ai salvat și mi-ai salvat și căsuța!

– Mi-ar plăcea o căsută ca a ta, spiralată și frumos colorată!

– Casuța mea este așa cum spui tu, pentru că în ea îmi car visele. Știi, sunt un melc visător…

Îl escortase de multe ori de atunci, deși o costase ore întregi…

9. Viata mea continua. ( Înainte – Înapoi ?!).

Apăreau din ce în ce mai multe dovezi, că, în viitor, da, chiar și pietrele, de le cele mai mici pana la cele mai mari, vorbeau. Omenirea era departe de se liniști, dar încet, încet, își recupera trecutul din viitor. Apăreau organizații internaționale de colectare și stocare a informațiilor; inventatori, regi, filozofi , pictori și muzicieni, ca într-un puzzle uriaș, îsi recăpătau numele, viețile, opera.

Mai stăruia însa confuzia, generată de o întrebare la care nimeni nu putea răspunde. Nu se știa dacă aceasta curgere înapoi a timpului avea repercursiuni asupra procesului de îmbătrânire. Se făceau presupuneri, care mai de care mai fanteziste, între timp (!!!), acele ceasornicelor se învârteau invers pe cadranele lor, iar savanții ridicau neputincioși din umeri.

10. Firea mea simplă și neînclinată către complicații m-a salvat de bolile de inversare a timpului. Apăruseră deja și sâcâiau o bună parte a populației.

Consilieri și psihologi făceau cu greu față valului de fobii, cu atât mai mult cu cât cauza lor le era lor înșiși motiv de angoasă. Nu știau cum sa se descurce cu pacienții care sufereau de nou-apărutul „complex invers al lui Narcis” , dintre care unii evitau obsesiv uitatul în oglindă ( nu puteau nici măcar să-și vadă imaginea reflectată  în geamurile vitrinelor și deveneau, în multe cazuri, violenți ,alții,  dimpotrivă, nu se mai puteau desprinde de oglindă, pândind ore în șir,  orice modificare a chipului lor, cauzată de trecerea inversă a timpului.

Se înmulțeau cazurile de spaimă – asociată de apropierea animalelor și a plantelor -existau pacienți care sufereau de teama ca nu cumva, câinele lor, care, de altfel, le fusese cel mai apropiat prieten, să înceapă să vorbească cu voce omeneasca și tremurau ca apucați de friguri, alții susțineau că animalele și plantele complotează deja împotriva omenirii și se refugiau între pereți goi, de beton, refuzând orice tratament.

11. N-am suflat nimănui niciun cuvânt despre Iza.

În primul rând pentru ca țin foarte mult la liniștea mea, iar însemnările ei, oricât de relevante ar fi pentru cercetători, înseamnă cu mult mai mult pentru mine și n-aș suporta s-o vad transformată într-un cobai. În al doilea rând, sunt un singuratic. N-am foarte mulți prieteni. Doar câțiva, cei care mi-au zâmbit deschis, fără maxilarele încleștate și ochii îngustați. De aceea, Iza mi-e foarte dragă. Sunt sigur că m-ar asculta cu bunăvoință și nu m-ar lua niciodată peste picior.

12. De câteva zile (cam de alaltăieri sau de poimâine !!!) n-am mai primit nimic de la Iza.

Ultima dată îmi scria despre mărturiile unor pietre din pustie. Toate susțineau că în preajma lor trăiseră sfinți, oameni care urmaseră căilor lui Dumnezeu, se lipsiseră de traiul îndestulător al mulțimii și încercaseră să străbată, cu sufletul lor puternic, drumul spre Rai.

Pe de altă parte, tot zilele acestea (mâine , azi , ieri ! câțiva arheologi au descoperit mărturisiri ale unor pietre prețioase, fel de fel de rubine, smaralde, safire și diamante, care fuseseră încrustate în ferecătura unor cărți sfinte, pe care le numeau Evanghelii și care glăsuiau despre Dulcele Mântuitor Iisus Hristos și despre Preacurata Lui Maică, despre Răstignire și Înviere…

13. Am tras cu ochiul la cutia poștală și inima mi-a tresărit de bucurie. Am recunoscut  plicul de mici dimensiuni și scrisul Izei. (Poate vă întrebați în ce limbă îmi scrie. Vă voi răspunde cinstit că nu știu, dar înțeleg tot !). Îl voi citi în parc. E o zi de toamnă, caldă ca o zi de vară, deși seamănă, mai degrabă, cu o zi de primăvară…

M-am așezat pe bancă și am scos plicul din buzunar.

În fața mea, o bunică își dojenea nepoata:

– Ieși, mamaie, din iarbă, că te murdărești! Și ce faci cu pietrele alea în mână, nu vezi ca-s pline de noroi? Lasă-le și hai sa mergem!

– Le iau acasă!

Și fetița o zbughi înainte, pe alee .

În urma ei, bunica se strădui să țină pasul:

– Of, mamaie, tare răsfățată mai ești! Nu faci decât ce vrei tu!

Lumi îndepărtate

… sau despre rătăcire

Despre călătoriile mele s-a spus,  mai mult din neștiință, decât din invidie, că ar fi simple închipuiri. De aceea, mă simt obligat să intervin și să fac lumină în această poveste…

I-am chemat în ajutor pe toți cei care, într-un fel sau altul, pot depune mărturie despre locurile îndepărtate în care am ajuns. E adevărat, am știut de la bun început că în demersul meu mă voi lovi de obstacolul greu de depășit al traducerii diferitelor limbi ale lumilor în care am fost, traduceri care cu greu pot fi făcute în așa fel încât să nu denatureze sau chiar să nu distrugă total sensul cuvintelor și am riscat totuși, cu atât mai mult cu cât nu mi-am închipuit că, cerându-le ajutor cunoscuților mei, risipiți prin tot universul, aceștia vor veni într-un număr considerabil, fără nicio întârziere, ca niște vechi prieteni și câteva săptămâni am avut casa plină de oaspeți, locuitori din Constelația delfinului, din Triunghiul stelar de dincolo de bariera de radiații aurii, câțiva oameni de sidef din oceanul Ysia, trei locuitori melancolici de pe coasta de vest a Muntelui de diamant și pe toți locuitorii sensibili, cu creștete strălucitoare de pe planeta Zisidion. Între ei erau milioane de deosebiri și aproape nicio asemănare. Le-a fost de folos însă puterea lor de neimaginat de a se înțelege cu oricine…

–Conilicus ber rebi reb bim! a spus la începutul discuțiilor, cel mai bătrân dintre invitați, venerabilul om de sidef din oceanul Ysia .

Cuvinte lui au fost interpretate drept formulă de salut și, pe loc, cu toții au făcut gesturi curtenitoare,(mai puțin cei trei locuitori de pe coasta de vest a Muntelui de diamant, fiindcă ei au înscrisă în memoria lor genetică o stare de melancolie atât de accentuată, încât nu-și ridică niciodată privirea din pământ, iar trupurile lor, ușor încovoiate, ca niște semne de întrebare, nu se mișcă decât arareori, și atunci, cu destul de mare greutate, ca și cum ar purta mereu, pe umeri, o povară). Spre exemplu, unii au sărit într-un picior, așa cum e obiceiul pe planeta Mei din Triunghiul stelar de dincolo de bariera de radiații aurii, alții s-au învârtit în loc, azvârlindu-și mâinile în aer, ma refer la cei din Constelația delfinului, sau au bătut din palme, într-un fel cât se poate de original, lovindu-și palmele cu putere de pământ, ca locuitorii cu creștete strălucitoare de pe planeta Zisidon. În fine, fiecare a făcut ce trebuia într-o asemenea situație, conform obiceiului său, numai că eu nu m-am lăsat indus în eroare, petrecusem prea mult timp pe insulele din oceanul Ysia și știam că locuitorii de acolo sunt oameni foarte direcți, că nu se încurcă în lucruri mărunte, pentru ei nu există niciun fel de formulă de politețe, deși nutresc, unii față de alții, acest sentiment și am înțeles că venerabilul om de sidef cerea, de fapt, de la bun început, păreri despre felul în care trebuia să dovedim autenticitatea călătoriilor mele.

Am tradus, așadar, cu chiu cu vai, mesajul lui în mai toate limbile, adăugând:

–Poate că n-ar strica o înregistrare video!

Reacția lor a fost cât se poate de promptă:

–Du serta alals, prif!

–Xaq , Xaq , Xaq!

–Wlasxza boghjrn lek!

– Vim nnega harq!

–Brebac bei colteriv ygu!

În traducere liberă, toate acestea însemnând că mă credeau la fel de naiv ca atunci când mă cunoscuseră, că soluția mea era, fără doar și poate, copilărească, fiindcă oricine ar fi putut să suspecteze filmul meu de trucaj. Roșind, le-am făcut semn din cap că au dreptate, că sunt întru totul de acord cu ei și, riscând o noua traducere, le-am dat de înțeles că-i las să mă ajute așa cum vor crede de cuviință.

Au urmat zile întregi de dezbateri în care și-au povestit despre întâlnirea lor cu mine.

Mă rezum să vă transcriu câteva din amintirile lor..

*

Venerabilul om de sidef din oceanul Ysia:

„Se luminase de seară, răsăriseră deja cei trei sateliți ai planetei noastre lichide, iar noi ne pregăteam de culcare și ne îndreptam către sălile de odihnă ale palatelor. Atunci, din largul oceanului s-a auzit un strigăt. Nu era vocea unui om de sidef, căci n-avea nici tăria, nici rezonanța vocii unuia dintre noi, era vocea unui om rătăcit, așa cum aveam să aflăm mai apoi, vocea unui om din carne și oase. Oamenii din carne și oase nu se deplasează prin apă ca noi, ei înaintează, scufundându-și tot trupul de-a dreptul în apa, mișcându-și haotic și mâinile și picioarele și, de aceea, obosesc foarte repede. Mult timp după ce l-am scos din valuri, omul din carne și oase n-a putut să spună nimic. Își pierduse suflul și respira anevoie.

După ce s-a mai liniștit, ne-a povestit, minunându-se ca îi înțelegem limba și încercând în același timp să învețe câteva din cuvintele noastre, lucru pe care l-a făcut cu destulă ușurință, felul în care a ajuns la noi:

–Am auzit despre ținutul vostru, oho, și nu doar o dată! Însă n-am crezut că există cu adevărat! Nu-mi aduc aminte exact pe unde am luat-o, știu doar că m-am ghidat după stele și, deși, la început, totul părea ușor, căci pornisem cu o ambarcațiune suplă și sigură, fiind aproape convins că nu voi ajunge nicăieri și că mă voi delecta doar de o croazieră, m-am lăsat totuși purtat de valuri și am plutit zile întregi fără de grijă. Niciun nor și nicio adiere de vânt nu m-au avertizat că mă îndreptam spre o zonă cu turbulențe atmosferice și, deodată, m-am pomenit în mijlocul unui vârtej din care nu credeam sa mai scap cu viață, barca mi s-a făcut țăndări și doar înotând am ajuns, până la urmă, la voi!

Acestea au fost primele lucruri pe care le-am aflat de la omul de carne și oase. Și el , ca toți ceilalți oameni care ajunseseră până la noi, pornise, animat, fără să știe, de dorința de a ne cunoaște, dar, până la urma, se rătăcise…”

*

Locuitor de pe planeta Zisidon:

„Ce ne-a mirat la vizitatorul nostru, trecând peste faptul că era cu doua capete mai înalt decât oricare dintre noi și că pielea lui avea altă culoare decât pielea noastră, fiind roz în toate locurile unde se putea observa, a fost lipsa strălucirii din creștet. Ne-a fost destul de greu să ne adaptăm vederea ca să-l privim cum se cuvine, fiindcă în jurul lui era întuneric!

Acestea au fost doar primele impresii. Ne-am concentrat totuși asupra lui și, după câteva încercări nereușite, i-am luminat creștetul, în așa fel încât sa-l vedem, cu toții, mai bine. Nu pot să descriu în cuvinte, în niciuna din limbile vorbite în univers, cât de mult ne-a emoționat descoperirea că, străin fiind și venit, probabil, de foarte departe, vizitatorul nostru era la fel de sensibil ca noi toți. Lucrul acesta, odată descoperit, a făcut posibilă legătura afectivă dintre noi și, de atunci , îl iubim ca pe unul de-al nostru.

E adevărat, a nimerit la noi întâmplător, căci se rătăcise, dar călătoria lui pe planeta Zisidon este de netăgăduit. Oricine știe că planeta noastră e destul de mică, iar locuitorii ei, și ei, puțini la număr, s-au simțit încântați să-i ofere străinului, titlul de zisidonian.

În zilele acestea, întorcându-i vizita, ne bucurăm să vedem că strălucirea din creștet îi este încă vizibilă.“

*

Locuitor al planetei Mei, din constelația de dincolo de bariera de radiații aurii:

„Ne-am dat seama că printre noi se află un străin, mult timp după ce acesta hoinărise, dezorientat. Planeta noastră seamănă uimitor de bine cu Terra, doar ca el habar n-avea ca nu se mai afla acasă. Nu înțelegea o iotă din ce se vorbea, iar orașele i se păreau de nerecunoscut. Nu ne putem explica  nici astăzi, cum a ajuns atât de departe, distanța dintre noi fiind de sute de mii de ani lumina! Cert este că a ajuns fără să depună niciun efort, fără să-și dea seama și, culmea, fără ca măcar să și-o fi dorit.

Asta nu-i diminuează cu nimic meritul de a fi făcut o călătorie atât de îndepărtată și pentru că n-am elucidat nici pană azi misterul deplasării până noi, ne putem aștepta oricând la o revenire.”

*

Nol, marele conducător al planetei străvezii din Constelația delfinului:

„Nu aveți de unde să știți , dar la noi se poate ajunge doar străbătând un tunel temporal, intrarea lui aflându-se undeva în străfundurile unei mări de pe Pământ. Locul precis de trecere este atât de bine păzit de delfini, încât ne vine greu să admitem că un biet pământean a reușit să le învingă vigilența. Locul e păzit cu strășnicie, spun, fiindcă, din vremuri imemoriale, noi, delfinii, i-am protejat pe pământeni, considerându-i, cum sunt, de fapt, ființe prea plăpânde ca să dea piept cu greutăți suprafirești, așa cum, din păcate, s-a întâmplat cu omul aici de față.  După cum v-ați dat seama, planetele din Constelația delfinului nu desenează pe cer conturul vreunui delfin, ci numele constelației vine de la faptul că toate planetele noastre sunt locuite de delfini, delfini transformați, în milioane de ani, din mamifere marine în mamifere zburătoare, fiindcă, tot în atâtea milioane de ani, planetele noastre au secat definitiv, iar solul lor, plin de stânci ți prăpăstii nu poate fi atins. Marele pericol, lipsa totală a apei, ne-a făcut să păstrăm tunelul despre care că vorbeam, o trecătoare tainică, legătura noastră cu viața.

Vă dați seama în ce hal l-am găsit pe bietul pământean, care încerca disperat să se cațere pe pereții abrupți ai unei râpe și privea stupefiat delfinii de deasupra lui!

L-am purtat pe umerii noștri, deși zborul îl amețea, îi provoca amețeli și rau de înălțime, îmbărbătându-l pe cât ne-a stat în putință și explicându-i că a fi purtat în zbor e, câteodată, singura soluție de supraviețuire. După câteva zile, lucru îmbucurător pentru noi, s-a obișnuit și a devenit, așa cum devin toți oamenii în prezența delfinilor, fericit.”

*

Locuitor melancolic de pe coasta de vest a Muntelui de diamant:

„Ce pot să vă spun despre prietenul nostru? Doar iubirea ne-a ținut să nu-l expulzam pe loc, în lumea lui! Vorbea întruna și spunea numai prostii. Am înțeles cu toții că-i disperat și ne-am străduit să-l liniștim.

L-am lăsat să plece doar când ne-am convins că va supraviețui. Ne-am bucurat să-l reîntâlnim. Dacă astăzi are un aer ceva mai melancolic, înseamnă că inima lui a început să simtă iubirea…”

 

Pescuirea minunată

chemarea-primilor-apostoli-copy

Petru în căutarea unui sens

„Pericopa evanghelică citită în Duminica a 18‑a după Rusalii are, după părerea noastră, un puternic accent antropologic, focalizându‑se pe Simon, cel ce avea să devină mai târziu Apostolul Petru. Un Simon la început de drum, la începutul unei călătorii inițiatice, setos de sens, interogativ, sincer față de sine însuși, temperament vulcanic, având neliniștea celui care simte puternic nevoia de a‑și lega sufletul și inima de o temelie sigură, nezdruncinată. Iar aceasta se va dovedi – oare se putea altfel? – Hristos, Dumnezeu‑Omul.”

http://ziarullumina.ro/pescuirea-minunata-petru-in-cautarea-unui-sens-105619.html

….

Desen în pix, coală A4

Sf. Siluan Athonitul

Sf. Siluan Athonitul

„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…” – Pr. Sofronie Saharov despre Sf. Siluan Athonitul (Simeon Ivanovici Antonov)

https://anomismia.wordpress.com/2017/09/24/astazi-sf-siluan-athonitul/