Nol

Povestea aceasta mi-a apărut în vis.

A început pe la jumătate și s-a derulat, ba înainte, ba înapoi, vise disparate, fragmente de poveste, fără nicio înlănțuire logică, cel puțin așa păreau la prima visare, dar le-am visat apoi de mai multe ori, mereu la fel. Începutul l-am visat mult după ce povestea începuse și abia atunci mi-am dat seama că povestea se leagă și că din acest puzzle aș putea-o reconstitui.

Trebuie să recunosc, m-a costat ceva efort să pun visele în ordine și să înțeleg succesiunea lor firească. În acest moment, doar sfârșitul îmi este neclar, semn că o vreme va trebui să mai visez și nu-i lucru ușor!- cu cât pândesc visul mai mult, cu atât se încăpățânează să nu apară. Oricum, nu-i decât o problemă de timp. Până la urmă voi avea o poveste întreagă.

– Nol – Prințul din vis

Mă aflu pe o colină și cât văd cu ochii, totul e verde. Locul pare neatins, nici urmă de picior omenesc. Singurele urme sunt ale mele. Nu rezist tentației și mă descalț.  Așa voi merge prin toată povestea, cu pantofii în mână…

Rătăcesc, mă afund în pădure, mirosul de brad mă amețește și de câte ori ridic privirea, albastrul cerului îmi taie respirația.

Aș putea petrece așa o viață. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e frică…

*

Am părăsit pădurea, sunt deja într-un alt vis. În mijlocul unui alai împărătesc – altceva nu poate fi! – atât de frumoși sunt acești oameni, cu pletele strălucindu-le în soare, cu veșmintele lor lungi – străvezii, cu mersul lor – ah, mersul lor! – parcă mângâie pământul și fiecare pas e o plutire!

Mă gândesc că în lumea aceasta din vis, gravitația diferă față de cea de pe pământ, dar, pe loc îmi dau seama că așa ceva nu e cu putință, sunt și eu aici și calc apăsat, aproape că mi-e rușine de mersul meu greoi, sunt tot cu picioarele goale și cu pantofii în mână, mă uit la gleznele lor fine, înfășurate în panglici de mătase… Da, acești oameni pășesc fără să atingă pământul, da, plutesc! Iată de ce iarba e neatinsă…

Și nu e singura descoperire pe care o fac: alaiul este învăluit într-un murmur continuu, o melodie ca un susur discret, a cărei sursă nu reușesc s-o identific. Nu seamănă cu timbrul niciunui instrument cunoscut, iar cântăreți nu sunt în alai.

Îi urmăresc cu gura căscată, mă amestec printre ei, frumusețea lor mă atrage ca un magnet, și observ cu stupoare că niciunul dintre ei nu mă vede. Trec pe lângă ei ca și cum n-aș exista. Sunt invizibil! Așadar, eu îi pot vedea, fiindcă fac parte din visul meu. Ei, nevisându-mă, nu mă pot vedea, iar faptul că le sunt invizibil îmi este de folos, pot umbla nestingherit prin toată povestea…

*

Am ajuns într-o cetate. Cetate e un fel de a spune. N-am văzut-o din depărtare, fiindcă nu are nici turnuri, nici metereze. Doar un brâu de marmură, peste care sar cu ușurință. Pesemne este o lume pașnică și nicio năvălire din afară nu o amenință.

Arhitectura aceasta, mai mult pe orizontală, căci nu există caturi și peisajul de vis se întrevede peste tot, e suplă și ingenioasă… mai mult decât de vis, ar putea aparține viitorului…

Alaiul a dispărut, dar străzile sunt populate cu oameni la fel de frumoși, care își văd de treburile lor, plutind. Sunetul acela, ca un murmur, se aude peste tot și nu mi-e greu să mă obișnuiesc cu el… E zgomotul de fond al visului meu. Și e atât de liniștitor!

Mă aflu la intrarea într-un palat. Nici urmă de paznici. Intru. Trec prin săli de o simplitate uluitoare. Nimic opulent. Doar albul strălucitor al marmurei.

*

Îmi apar aceleași personaje: împăratul și câțiva servitori. Apoi, aceleași personaje fac schimb de roluri. De-abia după mai multe visări am descoperit tâlcul acestui vis. Mi-a fost cu atât mai greu, cu cât în împărăția aceasta, comunicarea se face doar din priviri, așadar, nu i-am auzit niciodată vorbind și nu le-am auzit niciodată vocea. Explicația e de o simplitate incredibilă, de fapt, tot ce se întâmplă în împărăția aceasta este incredibil de simplu și îmi dau seama că împăratul face, din când în când, schimb cu servitorii. Nu este o lege strictă. Pur și simplu, împăratul simte când servitorii lui obosesc și îi slujește chiar el.

*

Mă strecor în marea sală de sfat. E o sală circulară, cu ferestre înalte, prin care soarele pătrunde din toate părțile deodată și vibrează în ritmul melodios care îi învăluie pe toți. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât sunetul se aude mai clar.

Nu înțeleg nimic din hotărârile pe care le iau ei, îmi lipsește însușirea de a înțelege totul dintr-o privire. Mă plimb printre ei, de la un jilț la altul și îi privesc în ochi. Îmi pare rău acum, că ei nu mă pot vedea. Aș vrea ca toate privirile să-mi fie adresate. Aș vrea, mai ales, să-mi zâmbească mie, căci zâmbetele cu care se adresează unul altuia au intensitatea unui sentiment profund de iubire. Doar rar, privirile lor devin hotărâte și foarte demne și, măcar atât înțeleg și eu, atunci se iau hotărâri importante.

*

E seară. Sfatul s-a terminat. Cu un gest respectuos, prințul îi cere voie împăratului să se retragă. Mă țin pe urmele lui. Mai bine-zis, tropăi în urma pașilor lui plutitori. Am un motiv să-l urmăresc, o bănuială. Mă strecor în odaia lui. Ma ascund într-un ungher. Zâmbesc, gestul e inutil, doar sunt invizibil! Aștept. Când, în sfârșit, adoarme, mă apropii de pat și îmi pun capul pe pieptul lui. Da, sângele acestor oameni, trecându-le prin vene, cântă!…

*

Sunt împreună cu prințul. Îi place să colinde pădurea, colind și eu. Cunoaște fiecare poiană, fiecare luminiș, până sus în vârful muntelui. Ne pierdem printre urzici cât statul unui om, găsește apoi, cât ai clipi, potecile care duc înapoi, la râul din vale. Aici, pe pietre mari, se odihnește. Privește păstrăvii, ale căror spinări argintii strălucesc în lumina soarelui, privește cerul. De când visez acest ținut, nu-mi aduc aminte să fi văzut vreun nor!

Deodată, prințul tresare. Din pădure coboară o fată.  Se apropie fără teamă de prinț și îi vorbește:

-Cum te cheamă? Cine ești?

Privirea prințului devine tulbure. Sângele, trecându-i prin vene, sună amenințător…

-Sunt prințul Nol!

E prima oară când îl aud vorbind, e prima oră când îi aud numele. Vocea lui mă înfioară, iar lui, propria-i voce îi provoacă o durere greu de suportat…

*

Nori negri se adună peste pădure. Furtuna se dezlănțuie. Vântul mă poartă încotro vrea el. E un vacarm asurzitor.  Mi-e greu să mă orientez. Picioarele nu mă mai ascultă. Mă afund tot mai mult în pământul umed. Peste urletul pădurii, aud asurzitor, vocea prințului Nol.

*

Furtuna continuă. Apa îmi curge șiroaie de pe haine și mi-e frig. Tremur, dar nu mai sunt în pădure. Am un acoperiș deasupra capului. Îmi trag sufletul și încerc să aflu unde am ajuns. Pare tot o cameră princiară, un iatac.  Pe lângă mine se strecoară , ca niște umbre, fata din pădure, însoțită de câteva slujnice, și înțeleg că mă aflu într-o altă împărăție, și că fata din pădure nu e o simplă fată, ci chiar prințesa. Curând, slujnicele ies și mă pot apropia de ea. Plânge încetișor și, din când în când, oftează ca un copil…

*

Plouă de zile întregi. Fulgerele lovesc cu furie palatul de marmură. Murmurul dulce de-abia se mai aude. Rătăcesc prin săli pustii, găsesc cu greu odaia prințului. Intru. Prințul nu este singur. Împăratul îi stă înainte. Urmăresc schimbul lor de priviri. Prințul îl imploră. Împăratul este de neclintit. Interdicția de a părăsi palatul este clară și este o sentință. Prințul se înclină resemnat. Pare un gest de supunere, dar, după ce împăratul părăsește odaia, prințul se prăbușește pe pardoseala de marmură.

*

Ziua se anunță întunecată. Plouă în continuare. N-am mai plecat din odaia prințului. Îl veghez. Zace pe pardoseala de marmură, așa cum a rămas după plecarea împăratului.

-În lumea mea nu-i un păcat să vorbești!

Vocea îmi răsună cu putere între pereții de marmură.

-Noi nu ne putem auzi, unul altuia, gândurile și nici nu ne putem înțelege din priviri, decât foarte rar și cu mare greutate! Cuvântul rostit ne salvează!

Știu că prințul nu mă poate auzi, însă nimic nu mă mai poate opri. Suntem într-o poveste și orice-i cu putință. Strig cât pot de tare:

-Noooooooooooool! Ridică-te și hai să mergem!

… și visul se luminează. Nu-mi vine să-mi cred ochilor: prințul este în picioare.

De-abia mă pot ține după el. Lasă palatul, pădurea, împărăția și pe măsură ce înaintează, norii se risipesc, iar la amiază, când prințul ajunge în împărăția fetei, soarele stălucește în înaltul cerului.

*

Nu știu cum se va termina această poveste. Aștept încă acest ultim vis care se încăpățânează să nu vină.  Visez însă, tot mai des, pădurea…

*

Umblu desculț prin iarbă, e liniște și nimic nu mă tulbură…

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s