Joburi – Adevărata poveste

În sfârșit, mi-am găsit un al doilea „job”: sunt păzitor de stele.

Este o muncă ușoară, dar care cere totuși o oarecare concentrare; în fiecare noapte stau cu ochii ațintiți spre cer.

Dacă e înnorat, dacă plouă sau dacă ninge, fug , cât pot de repede, într-un loc senin.

Sigur, mă irită puțin faptul că stelele, în loc să stea adunate în turmă, se răsfiră la nesfârșit și se îndepărtează încet, încet… și că, din aceasta cauză, sufăr de fenomenul de „alungire a privirii „.

În rest, n-am nicio responsabilitate, exploziile solare și ploile de stele nu-mi produc niciun fel de emoție, nu intră în atribuțiunile mele și deci, nu țin de privirea mea….

Ziua, revin la treburile mele serioase, fiindcă și stelele, din fecioare sfielnice se transforma în sori virili.

De la o vreme, însa, se întâmplă ceva cu mine: îmi dau seama, cu tristețe, că eu, cel care scrutează noaptea cerul pană dincolo de toate galaxiile, nu reușesc să mă privesc pe mine însumi, nici prin ochii mei, nici prin ochii celor din jurul meu și mă surprind rugându-mă, din când în când:

– Doamne, ajuta-mă să mă văd prin ochii Tăi!

… și pentru câteva clipe, stelele apar în plina zi…

*

Cuvântul „job” are pentru mine aceeași consistență ca și guma de mestecat care mi se lipește de tălpile pantofilor.”

*

„Jobul” meu de păzitor de stele s-a dus pe apa sâmbetei. Nici nu știu cum s-a întâmplat!
Se prea poate să fi clipit într-un moment nepotrivit, vigilența cu care mă mândream atâta mi-a jucat o festa teribilă și n-am observat cum o gaură neagră a înghițit carul mare, cu stea polară cu tot!
Pentru prima dată în viața mea am simțit ce-i aceea remușcare și, tot pentru prima dată, nimeni n-a mai putut sa facă nimic. Anti–carul mare și anti–steaua polară, sunt, de acum, istoria păcatului meu.
M-am frământat mult din această cauza și as fi fost dispus să-mi asum riscul căutării anti–acului în anti- carul cu fân, dar mi s-a explicat că antimateria, după cum îi este și numele, este ceva împotriva firii și că, până la urmă, n-aș reuși decât să mă transform într-un anti–păzitor de stele, așa că, m-am resemnat și mi-am cerut retrogradarea. Am ajuns – oficial – păzitor de nori.
Naiv, cum sunt, mi-am închipuit că păzitul norilor e o treabă ușoară și că ma voi achita de ea impecabil. Cât m-am înșelat! E tare greu!
În primul rând, este un „job” permanent, zi și noapte, și îmi încurcă meseria de bază, aceea de violonist într-o orchestră; în al doilea rând, nu știu să mă descurc cu norii. Toți, absolut toți, îmi par, la început, herghelii de cai. Mi s-a spus că, apoi, se transformă în orice îți trece prin cap.Eu, fiind total lipsit de fantezie, ca și de orice înclinație către visare, văd tot cai. Doar câteodată, în timpul furtunilor cu tunete și fulgere, când de-abia reușesc să nu mă abandonez cu totul dezlănțuirilor infernale, parcă, parcă îmi seamănă a zmei. De ce să nu recunosc, mi-e frica. Mi-e dor de stelele mele și de vremea în care îndrăzneam să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să mă vad prin ochii Lui.
– Doamne, Te rog iar, ajuta-mă! Uită-Te la mine, sunt în mijlocul furtunii!

… și furtuna continua!”

*

Rămăsesem la jobul de păzitori de nori.

M-am plâns că-i greu? M-am înșelat. Nu e greu. Este imposibil!

Cochetez deja cu ideea de a mă transfera la malul mării și de a încerca, într-o ultimă sforțare, jobul de păzitor de valuri. La care mare? La marea noastră neagră, mai albă decât toate mările lumii, în care m-aș îneca fără urmă de regret. Din fericire, nu-i niciun pericol. Marea noastră n-are flux, n-are reflux, ci doar valuri mititele, anoste și, oricum, foarte ușor de păzit. Doar că – se putea altfel? – și aici există un neajuns. Vocația mea de înotător. Îmi plac adâncimile și, mai ales, viteza cu care se propagă sunetul în apă, cu mult mai mare decât în aer! S-ar putea să las baltă păzitul valurilor, să mă plictisesc de mal și să fug în larg.

Ar fi o dezertare, s-ar solda cu încă o concediere, deci, la ce bun?…

Despre meseria mea de bază, aceea de violonist într-o orchestră, niciun cuvânt…

Ar mai fi o listă cu joburi, pe care am primit-o de curând. V-o transcriu mai jos:

– pictor de aripi de muscă

– tăietor de mustăți de șobolan

– însoțitor de melc (pentru străzile aglomerate)

– zidar de dune

– păstor de capre negre

– lustruitor de lună

– pilot-secund O.Z.N.

– croitor pentru sirene

– arhitect de orașe pentru caracatițe

– traducător din lirica delfinilor

– fabricant de sfoară pentru firul Ariadnei

– producător de manuși pentru aripi

– antrenor de îndreptat gâtul lebedelor

– bijutier în oricalc

– sosia lui Brad Pitt

Cu lista aceasta s-a întâmplat în felul următor: a trecut îngerul, a citit-o și a făcut-o ferfenițe… Cred că a fost un semn. Ca și cucuiul pe care mi l-a lăsat în gând.

Doare? Doare. Fiindcă îmi închipui cât de greu îi este îngerului să mă păzească, pe mine, care n-am fost în stare să păzesc nici stelele, nici norii, nici valurile…

Un comentariu la „Joburi – Adevărata poveste

  1. Pingback: Noua listă | Gabriela Mihaita David

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s