Joburi (continuare)

Variațiuni pe o temă dată

Autoportret în pix

2

A urmat un șir de încercări nereușite de a mă angaja…

Pentru joburile de lustruitor de lună, zidar de dune, păstor de capre negre, croitor pentru sirene și arhitect de orașe pentru caracatițe, m-am antrenat câteva luni. Din păcate, am picat la toate testele de rezistență fizică…

Am încercat pentru o perioadă de probă jobul de tăietor de mustăți de șobolan.

Mi-a fost aliată chiar pisica mea, Basted, pe ajutorul căreia am contat, căci Basted nu-i o pisică obișnuită, ci, de-a dreptul, fantastică – e în stare să adulmece ascunzătorile stelelor și, dacă îi este sete, să-și înmoaie botul chiar în spuma Căilor Lactee, dar șobolanul era atât de scârbos, că ni s-a făcut repede greață, și mie și pisicii mele, și după câteva încercări nereușite pentru a-l imobiliza spre a-i tăia mustățile, ne-am lăsat păgubași.

Sigur, m-ar fi atras jobul de pictor de aripi de muscă, însă era un job sezonier, doar pentru perioada de vară și se plătea și foarte prost.

Mi-ar fi plăcut apoi să mă ocup cu jobul de bijutier în oricalc. Nici acesta n-a fost să fie! Oricalcul dispăruse de pe pământ odată cu Atlantida, iar pentru cursurile suplimentare de teleportare în timp n-am fost considerat destul de matur…

Dezorientat, m-am îndreptat către jobul de sosie a lui Brad Pitt, căci, tocmai atunci, Brad Pitt avea filmări pentru Troia. Mi s-a cerut să improvizez un monolog al zeiței Venus și, în acelați timp, să mimez cum ar fi să-mi las amprenta dentară pe mărul discordiei. Nu m-am descurcat nicicum, fiindcă mi-a fost imposibil să vorbesc și să tac în același timp…

Ce-ar mai fi? O convorbire cu o lebădă, nemulțumită de legea care le interzicea lebedelor să plutească încovoiate. Ea m-a sfătuit prietenește să renunț la ideea de a încerca jobul de antrenor de îndreptat gâtul lebedelor și, bineînțeles, și pe acela de producător de mânuși pentru aripi:

„Aripile n-au nevoie de mănuși, oricât de sus am zbura!”…

De jobul de furnizor de sfoară pentru firul Ariadnei m-am interesat degeaba. Mi s-a comunicat oficial că labirintul nici nu mai există. N-am crezut și ca să mă conving, am făcut o călătorie până la Cnossos. Da, la palatul lui Minos, în labirint. Într-o noapte cât o moarte…

E adevărat, zidurile palatului sunt aproape ruinate, dar labirintul încă mai există, pot să depun mărturie, căci mi-a fost tare greu să revin fără firul Ariadnei…

Dar, cine să mă asculte? Și, cui să mă plâng? Jobul acesta nu trebuia desființat. Nu, nu și iar nu…

Rămăseseră nebifate joburile de însoțitor de melc (pentru străzile prea aglomerate) și traducător din lirica delfinilor. Cel de insoțitor de melc i se potrivea unei prietene, așa că i l-am lăsat ei și m-am agățat cu disperare de ultimul job disponibil.

Aveam o idee despre delfini. Tocmai îi văzusem pictați la Cnossos. Delfinii aceia albaștri.  M-au însoțit, apoi, cât am stat treaz pe puntea vaporului și mi-au recitat încontinuu. Evident, a fost un test pe care nu știu dacă l-am trecut, fiindcă am fost atent mai mult la vocile lor…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s