Fotografie de nuntă

Am fost invitat de curând la o nuntă.

Mirele și mireasa îmi erau necunoscuți (ea era fata unui văr de-al mătușii unui prieten de-al șefului meu, el, firește, logodnicul ei)…

Puteam să mă bucur de atmosfera festivă, fără să fiu nevoit să socializez din cale afară, așa că, în ziua stabilită, pe la ora prânzului, m-am îmbrăcat cu cel mai bun costum pe care îl aveam și am plecat spre biserică, fericitul eveniment urmând să înceapă cu o oră mai târziu.

Drumul de acasă până la biserică, pe care îl cunoșteam și cu ochii închiși, a fost însă cel mai straniu traseu pe care l-am străbătut vreodată.

Ieșind în stradă, nimic dinlăuntrul ființei mele nu m-a avertizat de cele ce aveau să se întâmple, poate doar faptul că mă simțeam incomod în hainele mele prea elegante –  nu sunt un metrosexual – și parcă și pantofii mă strângeau, și încercând să-mi controlez ținuta în vitrina unui magazin, mi-am dat seama că geamul înalt lipsea și că în locul lui se afla o peliculă de gheață.

„Imposibil! mi-am spus, gheață în toiul verii!” Dar gheața era gheață. Am atins-o și mâna mi s-a lipit ca de pereții unui congelator. Zidul translucid era cu mult mai înalt decât al magazinului pe care îl știam, fâșii de abur se ridicau de pe el încontinuu și ridicându-mi privirea, am dat cu ochii de cer. Vai, nu! Cerul era roz. Un roz imposibil, bombon-fondant.

Mi s-a părut că și lumina căpătase o ușoară nuanță de roz și că aerul devenise mai dens,  mai greu de respirat și mai dulceag. „Cineva a acoperit cerul cu glazură!” mi-am spus îngrozit, și aruncându-mi privirea în jur,  mi-am dat seama că nimic nu mai semăna cu orașul în care locuiam.

Am reacționat atunci în modul cel mai laș cu putință, fiindcă mi-ar fi fost greu să-mi văd casa transformată într-un sloi de gheață sau, și mai rău, să descopăr că nici nu mai e la locul ei; poate că, dacă aș fi reușit să mă întorc, aș fi putut relua firesc drumul până la biserică, am fugit însă fără să mă uit înapoi.

Trebuia să ajung la nuntă, să mă orientez cumva, oare cum, căci harta orașului, pe care o aveam foarte clar în minte, nu mai corespundea?!

Și totuși mă descurcasem în mai toate orașele lumii, nu mă rătăcisem nici măcar o dată, nici măcar pe ulițele întortocheate ale Veneției, trebuia cu orice preț să găsesc biserica, dar, mai întâi, trebuia să găsesc parcul bisericii. Era cel mai frumos parc din tot orașul, iar acum, în perioada florilor de tei, trebuia să mă ghidez, m-am gândit eu, după mirosul lor.

Să caut, deci, teii, să mă asigur că sunt la locul lor… explorând cu privirea de-a lungul străzii, mi-am dat seama, că nu există niciun fel de vegetație.

Să reformulez: nu mi-a venit să-mi cred ochilor! Existau și copaci, și flori, și tufișuri, și chiar iarbă, dar, toate, de beton!

Mi-a luat un timp să mă dezmeticesc și poate nici n-aș fi reușit, dacă, din toate părțile, nu m-ar fi înghiontit oamenii, care treceau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și pe care, fără să vreau, îi incomodam…

M-am uitat la ei cu teamă și pe furiș. Nu păreau diferiți față de ieri, poate doar hainele aveau altă croială și aveau culori mai vii, unele chiar fosforescente!… Nu sunt un fin observator al modei și, pe urmă, moda este atât de capricioasă și se schimbă atât de des, încât se putea schimba și peste noapte.

„Nu trebuie să-mi pierd cumpătul, mi-am spus, nu acum!” Trebuia să mă obișnuiesc cu situația incredibilă în care mă aflam, să mă amestec „firesc” în mulțime, să observ în continuare și să caut. De flori de tei nici nu mai putea fi vorba…

*

Toate clădirile aveau fațade de gheață, netede și fără ornamente, nu lăsau să se întrevadă nimic din interiorul lor, reflectau toate lumina roz a cerului și îmi accentuau ușoara senzație de greață pe care o simțisem la început.

Poate și pentru că pe cerul roz apăruseră nori: aveau consistență de nori, aveau forme de nori, dar, vai! erau negri ca smoala, și până și negrul lor lucios reflecta culoarea roz a cerului.

„Doamne, bine că nu plouă! Și bine că nu e noapte!” Mi-ar fi fost frică de ploaia acelor nori, de care cu o simplă umbrelă nu m-aș fi putut feri, dar și mai frică îmi era că se putea înnopta și, pe lângă faptul că habar n-aveam unde mă aflu, ar fi trebuit să văd luna, albastră sau verde sau Doamne ferește! – tot roz – și, mai mult ca sigur că tot așa și era.

Am cotit pe o stradă la întâmplare, apoi pe alta… Aceleași clădiri de gheață, strălucind roz, în soarele, evident, roz. Același miros dulceag de bomboane fondante…

Mă încăpățânam totuși să cred că nu ratasem nunta, că nu trecuse prea mult din ora pe care mi-o propusesem ca să ajung la biserică.

Mi-a trecut prin cap gândul copilăresc că acele clădiri doar camuflau vechiul meu oraș și că trecând prin ele, aș reuși să revin în lumea mea.

N-a fost greu să descopăr procedeul prin care se intra în ele, cu toții făceau același lucru: suflau! Suflau aer cald, așa cum sufli să încălzești un geam înghețat, aburindu-l, și ușile care se întrezăreau prin pelicula de gheață, se deschideau automat. La fel se proceda și cu reclamele sau anunțurile pe care voiai să le vezi mai clar și care se înșirau pe ziduri, la, aproximativ, înălțimea unui om…

Am suflat de câteva ori, fără să intru să intru, apoi… fie ce-o fi, mi-am luat inima în dinți și am intrat. Pe dinăuntru erau ca oricare alte clădiri.

Am intrat prin blocuri de locuințe, de birouri, prin baruri, prin restaurante, prin magazine, prin cinematografe, prin muzee (am nimerit chiar și într-o filarmonică, dar nu semăna deloc cu filarmonica din orașul meu – am intrat în sala de repetiții, orchestra lipsea, în locul ei, o orgă uriașă, acționată mecanic, scotea sunete înspăimântătoare, ca de fluiere și de țignale a mii de locomotive!) – Am fugit! Încercând mereu să găsesc altă ieșire decât ușa pe care intrasem… De fiecare dată, reveneam în orașul de coșmar, din care încercam din răsputeri să scap…

*

Obosisem de atâta suflat, când, un anunț mi-a atras atenția. Scria simplu: „ANGAJĂM PROȘTI”.

Dacă situația în care mă aflam n-ar fi fost atât de tensionată, aș fi râs cu gura până la urechi, dar mi-am continuat raționamentul infantil și m-am gândit că vraja s-ar putea rupe dacă aș intra în contact cu cineva din lumea aceea, ar fi durat doar câteva minute, poate, la ieșire, aveam să găsesc drumul spre biserică și puteam să ajung la timp, la nuntă. Am suflat iar. Am intrat. Nimic ciudat. Un birou elegant, pereți verzi – mă rog! – un funcționar îmbrăcat într-un costum pestriț. A luat cunoștință de prezența mea. M-a măsurat din cap până în picioare, a zâmbit discret, probabil, la adresa costumului meu:

-Ce doriți?

-Știți, am văzut anunțul, aș vrea să mă angajez…

-Foarte bine! Vă rog să-mi prezentați diploma!

Poate înțelesese greșit. Poate făcea o confuzie:

-Am venit pentru anunțul de pe ușă. Acela pe care scrie: „Angajăm proști”

-V-am înțeles perfect! Vă rog să-mi prezentați diploma!

-Ce fel de diplomă?

-Diploma de prost.

-N-o fi greu să fii prost, nu știam că-mi trebuie diplomă.

-Vă trebuie!

-Nu vă supărați, dar, ce fel de diplomă? De la ce facultate?

-Diploma de prost, de la facultatea de proști, firește!

-Ei, nu! Și ce se învață la facultatea de proști?

-Cum să fii prost, firește!

-Dar eu sunt prost!

-Trebuie s-o dovediți!

-Chiar acum sunt foarte prost! M-am rătăcit!

-Îmi pare foarte rău, fără diplomă nu se poate!

N-avea sens să mai continui. Eram sigur că postul mi-ar fi venit ca o mănușă (tot ce fac, fac prost!)… Sigur, n-aveam cum s-o dovedesc…

Am plecat fără să salut, convins că asta nu i se poate reproșa unui prost fără diplomă, și sperând, prostește, că la ieșire, orașul revenise la normal. De ieșit, se ieșea fără niciun efort, nu trebuia să mai suflu, am trecut prin pelicula de gheață și mi-a venit să plâng – cerul era tot roz!

*

M-am îndepărtat cât mai mult de centrul orașului, cred că voiam să ajung la periferie, apoi, în câmp, să intru în oraș din altă direcție, pe altă cale și cine știe?… Am trecut și pe lângă clădirea unui circ – da, și în orașul meu, cam pe-acolo, era un circ – am recunoscut cupola amplă, deși acoperită cu gheață, m-am amestecat printre copiii nerăbdători să sufle și să intre, aproape că m-aș fi strecurat înăuntru, împreună cu ei – afișele anunțau: dresură de cai de mare, femeia cu barbă albastră, dansul elefanților pe un fir de păianjen… chiar atunci, mi-a sunat telefonul! Cum de uitasem de el? Am răspuns cu înfrigurare. Unul din prietenii mei mă admonesta bine-dispus:

-Ce faci? Pe unde umbli? Întârzii la nuntă!

-Iartă-mă, sunt pe drum. Cred că m-am rătăcit!

-Spune-mi prin ce zonă ești! Te ghidez eu!

-Cred că am trecut de circ.

-Păi, ce cauți la marginea orașului? Ia-o la dreapta și, pe urmă, pe bulevardul principal! Întreabă! N-ai cum să nu nimerești! Grăbește-te, hai, că încă mai ai timp!

*

Pe bulevardul principal. Da. Pe bulevardul principal și încă mai aveam timp.

Mi-am adunat toate forțele și am pornit înapoi spre centru:

-Vă rog, bulevardul principal!

-La dreapta!

-La stânga!

-La dreapta!

-La stânga!

… iar la dreapta, iar la stânga… Pe bulevardul principal era un trafic infernal. Mașini multicolore și locomotive (da, locomotive!) colorate în culori aprinse claxonau și urlau din sirenele lor asurzitor, oamenii grăbiți mă înghionteau, ba la dreapta, ba la stânga, aceleași clădiri de gheață, fumegânde, cerul roz, norii negri, florile de beton și, în sfârșit, când credeam că tot efortul meu este în van, am zărit ca prin vis teii și apoi, biserica.

Teii erau tei. Iar Biserica, la fel de frumoasă cum o știam, zveltă, de cărămidă roșie.

Am recunoscut grupul de nuntași, mi-am recunoscut și prietenul, care s-a apropiat de mine și m-a bătut pe umăr:

-Ai ajuns! Uite, acum vin mirii!

Așadar, reușisem. Așadar, ajunsesem. M-am lăsat înghițit de mulțimea care se îndrepta spre intrare.

-Ce frumoși sunt! Și ce bine le stă împreună! se auzea din toate părțile.

M-am uitat spre ei. Ea avea trena lungă până dincolo de porțile parcului, pantofi din gene de melc, împletite și un buchet de flori carnivore, dresate,  de culoare roz… El, în armură de don Quijote, brodată cu ținte computerizate, își urmărea logodnica prin vizor și se lăuda în stânga și în dreapta că face zapping pe toate cărările visului.

N-am mai suportat. Ultimul lucru pe care l-am zărit, blitzul unui aparat de fotografiat.

În urechi îmi sunau cuvintele mirelui „Fac zapping pe toate canalele visului!” și exclamația prietenului meu, în timp ce leșinam:

-Vai, dragă, dar ești prea emotiv!

*

La spital am primit asigurări că nu fusese decât un simplu leșin, poate din cauza căldurii…

Ieri, prietenul meu mi-a adus câteva fotografii de la fericitul eveniment, cu mențiunea: „Ca să vezi ce ai ratat!” Apar doar într-una.  Am privit-o cu atenție. Sunt un nuntaș ca oricare altul, costumul îmi stă impecabil și nimic din atitudinea mea nu lasă să se ghicească zbuciumul acelei ore, în care mă încăpățânasem să ajung la biserică…

4 comentarii la „Fotografie de nuntă

  1. Pingback: Fotografie de nuntă | albastru de… mai departe (2)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s